La joie de vivre în Paris

Parisul are pus deoparte ceva special, ceva al lui, care te face să îl iubești încă de dinainte să-l descoperi. Nu aș putea spune clar dacă notorietatea lui este întreținută de orașul în sine sau de poveștile ce s-au țesut de-a lungul timpului în jurul acestuia. Cert este că manifestă un farmec aparte, este romantic, deosebit de atrăgător și nu poate lipsi din pașaportul de călătorii.

V-am mai spus că în inima mea, când vine vorba despre destinații, locul întâi îl ocupă metropolele aglomerate. Îmi place agitația, îmi place să simt viața pulsând și să gust din energia pe care o exprimă un oraș precum capitala Franței. Pe lângă aerul romantic, senzualitatea și bucătăria rafinată, m-a atras și faptul că Parisul are o greutate când vine vorba despre influența pe care o are în mai toate domeniile, fie că vorbim despre politică, divertisment, mass-media, arte sau modă.

Este un oraș complex și șic în adevăratul sens al cuvântului, care mi-a dat șansa să gust câte puțin din toate în scurtul timp petrecut pe tărâmul francez. Ah, și bien sûre este locul în care am băut cel mai bun vin de până acum.

Odată ajunsă în Paris, am fost imediat pusă în dificultate, pentru că nu știam ce să văd mai curând, conștientă fiind de faptul că timpul pe care îl aveam nu îmi permitea să descifrez toate misterele orașului.

Cum orice dimineață în Paris e musai să înceapă cu un croissant (oui, le croissant!) și un pain au chocolat, imediat după zbor și odată ajunsă în hotel, am coborât rapid la micul dejun care avea să-mi dea energie pentru ziua plină pe care mi-o plănuisem.

În orice oraș mă duc, aleg să mă țin de vorba aia: do what the locals do. Așa că am ales să iau metroul pentru prima mea vizită în Paris, unde am avut chiar și o revelație. Am remarcat faptul că Parisul parcă nu mai este al parizienilor. Treaba asta m-a pus pe gânduri după ce m-am trezit în metrou înconjurată de asiatici, femei cu văl, spanioli și africani, care nu păreau a fi deloc turiști. Însă se subînțelege – Parisul este un oraș pestriț, unde și-au făcut loc imigranți din toate locurile lumii.

Odată ajunsă în inima Parisului, m-am rătăcit pentru ore bune pe străzile lui boeme, fără o direcție prea clară, întorcându-mi capul când într-o direcție, când într-alta, în muzicalitatea limbii franceze pe care, apropo, am încercat să o învăț în liceu dar nu s-a prins nicicum de mine. Deși parizienii nu sunt cele mai primitoare gazde, asta nu m-a împiedicat să mă bucur din toți porii de frumusețea locului.

Energia orașului și atmosfera în sine era pur și simplu unică, acel joie de vivre, pe care mi-o doresc în fiecare zi. M-am plimbat de-a lungul Senei, am ciugulit bunătățuri de la chioșcurile stradale, și mi-am pierdut privirea prin anticariate.

Următoarea oprire era neapărat să fie turnul Eiffel, care m-a lăsat… fără cuvinte.

Chiar lângă turnul Eiffel este muzeul Homme, care are și o terasă-restaurant cu paste delicioase și un vin extraordinar, pe cuvântul meu de onoare.

Mi-am dorit mult să ajung și la muzeul Luvru, cu piramida sa din sticlă devenită simbol. Întreaga piață care găzduiește renumitul muzeu, este de o frumusețe rară, plină de turiști și iubitori de artă. Monalisa și alte piese cunoscute semnate de Vermeer, Michelangelo sau Rembrandt își au casa sub acoperișul Luvrului și merită văzute.

După ce m-am delectat îndeajuns, am făcut pauză de odihnă și am văzut apusul în Grădinile Tuileries, unde m-am și bucurat de aerul aristocratic al vremurilor de mult apuse.

Ziua am încheiat-o pe faimoasa stradă ChampsÉlysées, care trebuia bifată. Un lucru care mă atrage la Paris este faptul că acesta respiră modă și istorie la fiecare colț de stradă. Și nu, nu e un clișeu.

Singurul lucru de care îmi pare rău e că nu am avut timp să petrec o zi la Disneyland, lucru pe care mi-l doresc de multă, multă vreme. Însă sunt sigură că cerurile mă vor aduce curând înapoi în Paris.