Tokyo, periplu în timp și suflet #arigato

Iată-ne aici, sfătuiți să păstrăm distanța față de ceilalți de teama de a nu răspândi noul virus. Totuși, ne lipsește din ce în ce mai mult entuziasmul dinaintea cunoașterii unui nou loc, am dreptate?

Chiar dacă mulți am renunțat la cumpărarea de bilete de avion din cauza restricțiilor care se schimbă de la o zi la alta, putem încă visa la unde vom ajunge când totul se va sfârsi.

Călătorim, astăzi, pe planeta Japonia, în Tokyo – o simfonie a zgomotului și vieții, de unde te poți întoarce doar cu cele mai simple și valoroase exemple de trăit frumos. Dar mai bine las poezia și încep călătoria.

Ce-i drept, am fost avertizată înainte să plec – entuziastă de fel – spre Țara Soarelui Răsare, că de Japonia ori te îndrăgostești, ori o urăști… cică nu prea e cale de mijloc. Ghici ce? După 24 de ore în Tokyo, urăsc că m-am îndrăgostit și nu știu cum să mă întorc mai repede și mai mult.

Din prima secundă aici, simți cum acest oraș este iubit. O simți în rețeaua generoasă de temple, o simți în grădinile Zen, în stilul caselor, în puternica cultură religioasă, în neobosita dorință de a celebra o cultură artizanală unică.

Tokyo freamătă și se transformă fără oprire, iar asta face imposibil unui om să ajungă vreodată să-l cunoască din cap până în picioare. Acel contrast unic între tradiție și modernitate, Tokyo e locul în care mijloacele de transport nu întârzie, parcarea e ultima problemă, iar speranța de viață e mai ridicată decât oriunde altundeva în lume. Have I said enough?

 

Iar dacă ajungi în Shibuya, că te uiți în stânga ori dreapta, vei vedea peste tot adolescente îmbrăcate și machiate asemeni personajelor de anime. Rozul, cele mai neverosimile alegeri vestimentare, coafuri a la Sandy Bell, toate-ți dau instant senzația că ești la bordul unei nave spațiale în care circulă cyborgi. Ori, că te afli cel puțin în viitor, într-un secol taaare îndepărtat de al nostru.

Orașul ăsta integrează tehnologie în toate aspectele vieții, panotajele stradale strigă la tine, mai că te trag de mânecă, localnicii freamătă pe străduțe, culorile licăresc pe suprafețe uriașe, turiști, vervă, tarabe, temperaturi ridicate și saună urbană. Ce senzații minunate, care nu pot crea decât cea mai sănătoasă dependență față de vibrația orașului.

 

Staţiile de metrou japoneze sunt vaste labirinturi, înţesate de o mare de oameni. Iar punctualitatea e departe de a fi un mit. În exact secunda în care metroul e setat să ajungă, el se opreşte în faţa peronului, precum un sistem Patek Philippe. Încă un aspect al realității lor în care am găsit armonie, valoare în jurul căreia le sunt organizate obiceiurile de zi cu zi.

E un adevărat șoc urban descoperirea rețelei de transport în comun în fața căreia rămâi uluit înaintea zecilor de alternative pe care le-am încurcat cu grație din primele clipe, însă oamenii… oamenii sunt tare faini!

Oricărui japonez îi puneam orice fel de întrebare, mă ajuta cu atât de mult interes și se implica atât de mult, încât mai că mă simțeam prost că l-am deranjat. E drept că nu găsești ușor pe cineva să vorbească engleza, însă limba pare a fi ultima problemă. Iar când le mulțumeam stângaci printr-un Arigato timid, se aplecau recunoscător cu zâmbete largi pe toată fața. Atât de faini sunt!

 

 

Cu tot ce ți-am povestit până acum, dacă mă întrebi pe mine, unul dintre cele mai chintesente lucruri de făcut în Tokio, crezi sau nu, începe cu un strat de căptușeală.

Pe ideea when was the last time you did something for the first time?, nu poți nicidecum pleca din Tokyo înainte de a te pierde pe aleile ce înconjoară templul Sensō-ji preț de câteva ore ca o micuță japoneză, îmbrăcată în tradiționalul kimono.

Dificil de descris în cuvinte emoția alegerii kimonoului și accesoriilor, emoția probelor, a încălțării șosetelor tabi, a îmbrăcării lenjeriei și kimonoului, a legării centurii obi. Ore magice pentru care nu există preț. Inestimabile.

În unele locuri te duci cu un singur bagaj… inima.