La capătul lumii, în Noua Zeelandă

Știu… A trecut ceva vreme de când am scris ultima oară. Se întâmpla pe la finele lui 2018. Poate pentru că primele luni ale lui 2019 au fost pline de evenimente și o perioadă a schimbărilor. Cele mai multe interioare. Un carousel de emoții.

Dar m-a luat un dor enorm de scris și m-am întors să vă povestesc despre o nouă destinație în care am ajuns. Un paradis natural – Noua Zeelandă. Cu o combinație fascinantă de culturi, Auckland m-a lăsat cu o dorință imensă de a mă întoarce.

Primitoare, somptuoasă şi uşor de străbătut, Noua Zeelandă m-a lăsat să o descopăr ușor-ușor în cele aproape trei zile pe care le-am petrecut acolo. Când spuneam Noua Zeelandă, primul gând îmi zbura automat la multă natură, aer curat, peisaje rupte din povesti și multă, dar multă liniște. A fost o destinație în care mi-am dorit să ajung și o dorință bine pusă deoparte. Și cum am încredere în vorba “ai grijă ce-ți dorești, că s-ar putea să se întâmple”, am ajuns într-o zi și în frumoasa Noua Zeelandă.

Este cel mai îndepărtat loc în care am ajuns vreodată. Zborul e lung. Foarte lung. Cel mai lung zbor din lume. La dus au fost în jur de 17 ore de zbor și la întors chiar mai mult, aproape 19 ore până în Doha.

Cum mi-e bunul obicei, am ieșit de pe ușa hotelului în maxim o oră de la check-in ca să descopăr orașul în lumina caldă a soarelui. M-am îndreptat spre Central Business District, sau CBD – scurt numit de localnici centrul orașului. La prima vedere? O groază de zgârie nori și sedii de mari corporații internaționale, care stau alăturate unor clădiri istorice cu arhitectură colonială. Peste toate se ridică Auckland Sky Tower, care e și cea mai înaltă clădire de pe continent.

M-am plimbat ore întregi și am luat-o la pas pe malul apei până la Viaduct Basin pentru a mânca ceva mai tradițional în restaurantele lipite unul de altul, unde am avut și un sentiment de deja vu. Auckland seamănă foarte tare cu San Francisco.

  

Mai pe înserat am ajuns și pe Queen St. – un bulevard lung, unde găsești magazine cu de toate, terase, cafenele, restaurante și un mare teatru. Surprinzător a fost faptul că nu se găsesc mall-uri în centrul Aucklandului, cum sunt în mai toate marile orașe. Poate și pentru că instinctul de shopping al neo-zeelandezilor este redus. Aici, nimeni nu dă doi bani pe felul în care ești îmbrăcat, ținuta universală pe timp de vară fiind formată din pantaloni scurți, șlapi și un tricou larg.

Probabil mulţi se întreabă unde se obţin acele cadre minunate, în care Auckland, cu al său Sky Tower în mijloc, se vede în depărtare. Efortul e relativ minim pentru a surprinde panorama cu pricina. 15 minute cu ferry, 10 NZD biletul, direcţia insula Devonport. Aici am ales să merg în a doua zi. Pentru asta m-am întors pe bulevardul de care vă povesteam, de unde am luat feribotul. Localnicii se laudă cu plajele și atmosfera de pe această insuliță. Au și de ce.

În câteva minute eram în Devonport – o insulă cochetă și foarte pitorească, cu plaje înguste și restaurante, librării sau cafenele, unde poți savura celebrul Flat White – tradiționala cafea mixată cu spumă de lapte – ceva specific locului.


Am luat-o la pas pe străzile înguste și ceea ce mi-a atras prima oară atenția a fost un anticariat și doamna care aranja meticulos cărțile în vitrină. Am vrut să arunc o privire și am sfârșit prin a sta ore printre rafturi, până când doamna mi-a spus că e timpul să închidă.

Am plecat de acolo cu o carte din 1995 care m-a inspirat, unde se explicau începuturile fenomenului Christian Dior și descria evenimentul fashion de atunci, care a avut loc în Galeriile Victoria din Auckland. În carte am găsit și broșurile cu indicații și invitațiile evenimentului de la acel moment.

M-am pierdut apoi pe străzile ticsite cu palmieri și oameni relaxați.

Aici am înțeles faptul că, existențial pentru spiritul localnicilor este conceptul de happy life, care constă în a te bucura de viață, așa cum este ea. Se pune mare accent pe ieșitul în natură, împreună cu familia, prietenii. Prin comparație cu ceea ce sunt eu obișnuită, în Auckland nu vezi cozi, nu există aglomerație, spațiul personal este foarte mare, la fel și senzația de comfort.

Am lăsat în urmă Auckland-ul care m-a cucerit pe deplin, așa cum a făcut-o și San Francisco. Cele aproape trei zile petrecute aici m-au întinerit cu câțiva ani sufletește.